Când îmi aprind o ţigară în mijlocul mulţimii parfumate şi ferchezuite din galerie,lumea începe să comenteze „Băi da ăsta ce face? Nu se fumează înăuntru!”, dar nimeni nu vine să mi-o spună în faţă aşadar trag concluzia ca nu îi deranjează cu adevărat mica mea spargere de regulament interior. Mulţimea asta e clasificată şi pusă atent pe registre şi secţiuni. Sunt doamnele din înalta societate sărite leit din schiţele lui Caragiale, doamne pe care eu nu le suport în nici un fel, clasificate după marca înregistrată a casei de modă care a scos rochia, pantofii, ciorapii, pălăria, cămăşile, fustele sau accesoriile. Mai sunt domnii de acelaşi rang „nobil” cu aceleaşi pretenţii şi aşezaţi pompos pe aceleaşi categorii (ace de cravată, cravate, butoni, cămăşi, sacouri, pantaloni) şi puţin înspre geamul gigant din est câţiva tineri critici literari şi pictori îmbrăcaţi neglijent, cu freze ciufulite şi tenişi, cam ăia cu care beau eu şi mă cert de obicei. A, şi să nu uit de domnişoarele cu sânge „albastru” care merg pe aceleaşi tendinţe false ca şi doamnele, numai ca ele vorbesc ceva mai tare, râd mai zgomots şi mai mult de jumătate dintre ele caută pe aici pe cineva cu care să se culce în seara asta.
Mă învârt ca un imatur şi un needucat (mormăie ferchezuitele de prin apropiere)
în fotoliul rotativ în forma de ou situat în încăperea albă cu televizoare. Norocul meu că e o expoziţie de artă contemporană, modernă şi pe alocuri de tot rahatul şi netalentul. Televizoarele redau toate aceleaşi imagini din filme vechi, reportaje de ştiri vechi, clasica imagine a ciupercii nucleare şi tot felul de alte chestii alb-negru, artistul a vrut sa redea aici manipularea în masă a maselor. Eu aş fi optat pentru o tipă îmbrăctă în latex negru cu un fluier şi un bici, cred că ar manipula de la sugar la muribund mult mai bine, dar ăsta sunt doar eu şi acum simt că ameţesc. Şi mai bine e că şi muzica e destul de bună, iar când vine în playlist o melodie anume mă gândesc la tot felul de chestii. Trag fum adânc în piept şi mai lovesc o dată podeaua cu piciorul dozându-mă astfel cu încă o tură de fotoliu. Cuget că momentele pasionale,tandre şi artistice din timpul unui preludiu ar trebui trăite doar cu tipele care merită pe deplin, sau măcar cu alea mai drăguţe şi stilate apoi mă uit prin preajmă peste rama groasă a ochelarilor de soare… nici una care să merite. Dacă vroiam foto modele care se dezbracă din prima ca tu să le pozezi, pictezi sau să le-o tragi mă duceam la balul caritabil.
În următoarea încăpere e şi mai multă lume, iar în mijloc tronează o masă rotundă de sticlă de sub care iese o lumină la fel de albă ca şi cea din camera cu fotoliul confortabil şi televizoare. Pe masă sunt întinse sute de pastile de toate tipurile,mărimile, formele şi culorile. Aici artistul a vrut să redea cultura drogului şi accesibilitatea acestuia şi dacă nu mă crezi uită-te în jur, practic oricine poate să se servească frumuşel cu pumnul de pe masa, ceea ce eu tocmai fac în combinaţie cu un pahar mare de şampanie. „Uita-te la acesta, nu are pic de stil! Cum bea dintr-un gât şampanie aşa fină şi cum…” domnişoarei roşcate înfipt în pantofi Prada nu îi convine ceea ce vede şi probabil da, e destul de needucat să te serveşti din opera unui artist ca să-ţi satisfaci tu nevoile ciudate şi să mai şi epuizezi un rahat de şampanie fără gust. Pastilele îmi plesnesc între dinţi şi apoi încep încet să halucinez, dar pentru prea puţin timp dându-mi seama după o perioadă că numai sunetul e distorsionat şi nu şi imaginea. „ Taci că e unul dintre expozanţi, e ăla care a făcut panourile alea uriaşe cu colaje şi tot felul de chestii cu fotomodele slabe şi contorsionate!” mda… acolo artistul a vrut să facă o oarecare aluzie la anorexia şi scârboşenia fizică şi psihică a mai tuturor fotomodelelor, dar nefiind pusă lângă masa asta minunată cu pastile nu face nici doi bani.
Când Grette mă trage zmuncit de mâneca cămăşii şi îmi şopteşte că trebuie să vorbesc alături de ceilalţi în câteva minute. Halucinez din nou, dar pentru prea puţin timp până când îmi dau seama că sânii ei albi sunt mari, fermi şi sar din decolteul rochiei şi în realitate, nu e doar în capul meu. Aceasta nu este o halucinaţie. Uite, una care merge de minune pentru un preludiu siropos şi pasional, păcat că-i pe invers şi pe de asupra şi cea mai bună prietenă a mea.
„Hai, treci în faţă la grămadă şi de data asta nu te sfii să scoţi mai mult de un simplu mulţumesc!”
Închid ochii pentru moment şi mă bucur de liniştea omogenă ce umple fracţiunile de secundă în care nimeni nu vorbeşte, fracţiunile în care nimeni chiar nu spune nimic, una câte una apoi ultima durează mai mult, se transformă în secunde apoi în minute. Expozanţii şi criticii se foiesc în partea din faţă a sălii căutând fiecare un loc prefect în care să iasă în fotografii cât mai bine şi mai monumental. Pentru câteva secunde sunt cuprins de spaimă, urăsc să vorbesc la evenimente de turmă şi totuşi cum spune Greg „ Evenimentele astea de turmă te fac cunoscut şi iţi întăresc numele.”… mda, presupun că are dreptate. Grette îmi face vânt în spaţiul de
pardoseala albă ce s-a format între mulţimea de invitaţi şi artişti apoi îmi face semn să înaintez.
Stau în faţă, mai înspre dreapta, în locul meu glorios de tras în poză, numai că eu nu încerc nici să zâmbesc şi nici să arăt mai înalt sau misterios, eu am vaga impresie că dorm tun şi am impresia că asta şuşotesc şi ăia de se uită insistent la mine. Oricum toată parada asta se v-a termina ca un carnaval ieftin cu fete bete, confetti prin cap şi glume proaste.
Criticii vorbesc unul după altul mult prea repede şi prost ca să pot măcar să-mi fac o părere rezonabilă despre ideile şi comentariile lor. Halucinez ca un cal pe tranchilizante şi mă întreb cine dracu i-a chemat pe ăştia aici, halucinez al naibii de tare şi ce e mai oribil e că halucinaţiile nu au pic de legătură cu pastilele false de mai de vreme ci cu nesomnul din ultima vreme, iar când insomniile duc la un efect euforic şi în cele din urmă la halucinaţii, poate părea bine şi plăcut, dar nu e. Primul pas în orice fel de terapie e să recunoşti ca ai o problemă, iar eu chiar am una, ba chiar mai multe şi lista începe de la insomnii, dependenţă de cafeină, exces de nicotină şi se termină la doamna trecută de 80 de ani din primul rând cu turban pe cap din piele de pisică sau maimuţă sau ce Dumnezeu o fi ăla. Un ghiont îmi semnalează că e rândul meu. Grozav, calc înspre microfon cu paşi moderaţi şi danful de apă de colonie a câtorva domni îmi face rău fizic şi psihic. Microfonul îmi tronează uriaş în faţa gurii. Măruntaiele creierului meu împreună cu ceea ce probabil se numeşte conştiinţă se luptă cu egoul meu şi încearcă din răsputeri să nu o dezamăgească pe Grette, dar egoul meu învinge.
„Ăăă…vă mulţumesc că aţi venit!” trag un fum scurt din ţigară şi o observ pe Grette cum îşi ţine răsuflarea, iar ochii îi sunt boldiţi înspre mine, demascând astfel mari aşteptări.
„Aveţi grijă cât beţi şi sper să înţelegeţi ceva din ce e pe aici. Ne vedem la o ţigară!” şi arăt mecanic cu braţul uşor ridicat ţigara ce îmi fumegă între degete. Mulţimea bufneşte în râsete scurte şi chicoteli. Mă întorc pe călcâie şi mă fac nevăzut în căutarea băii. Din spate îl aud pe Domnul Victor, pictorul impresionist, spunând respectuos în microfon: „ Scurt ca întotdeauna!” în timp ce mulţimea aplaudă. De ce sa vorbesc când dracu ştie că nu am nimic de spus? Tot ce văd acum sunt domnişoare sau mai puţin domnişoare conturate perfect în rochii mişto, iar tot ce îmi trece prin cap sunt modalităţile prin care aş putea scoate sau rupe vre-o câteva din ele… era şi replica aia tâmpită „Îmi place rochia ta! Ar arăta perfect pe podeaua din dormitorul meu!” Grette spunea asta de obicei cu un glas răguşit şi bărbătesc. Bliţuri îmi jupoaie ochii de vii, iar singurul lucru la care mă pot gândi acum e faptul că vreau să gătesc singur, pe jumătate gol, ochiuri cu şuncă şi caşcaval în bucătăria mea mică. Urăsc serile astea, uneori le iubesc, dar acum chiar le urăsc!
Bliţuri îmi pufnesc în cur şi în ochi.”Vrei să-mi semnezi şi mie cartea te rog?” mă întreabă zâmbăreaţă de puştoaică blondă „Mda!” de fapt aş semna-o din cap până în picioare şi în special între picioare. Da, o să fac asta numaidecât! „Mulţumesc!” şi ochii conturaţi cu tuş îi ies din orbite când o întreb „Numele?” apoi se bâlbâie…”ăăă, numele meu?” „Da păpuşă, al tău. Ai un nume nu?” o privesc cu coada ochiului prin lentilele negre şi scrumez pasiv pe podeaua albă ca laptele în timp ce buzele ei roşii se cască într-o expresie de uimire. Grozave buze! Mâzgălesc ceva, îi înmânez cartea înapoi şi plec. „Hei, dar nu mă numesc Alice!” „Dacă spun eu că te numesc Alice atunci aşa te numeşti!” puştoaica roşeşte şi îngână un „Da!”. Mă întorc şi dau nas în nas cu Grette, pare furioasă, dar pentru moment pare să o preocupe ceea ce tocmai a văzut.
„Aroganţa ta nu are limite!”
„Hei, puştoaica a ezitat când am întrebat-o de numele ei, probabil din motive personale aşa că i-am dat eu unul drăguţ.” îmi aprind o nouă ţigară şi continui plin de interes „ să spună mulţumesc că nu i-am dat un nume comun sau stupid!”
„Da, ar trebui cu toţii să-ţi mulţumim că pământul e rotund şi nu plat datorită ţie!” tonul ei devine grav şi plin de nervi, păşesc pe lângă ea având în cap un lucru numit BAR. Continui în timp ce Grette mă urmează şi nu ştiu dacă tonul ei mă face să mă simt vinovat sau e doar sunetul pocnit pe care îl scot tocurile ei.
„Eh iubito, nu e nevoie, dar dacă tu şi restul rasei umane ţineţi îneapărat, atunci, fie!”
„Cum spuneam, nu are limite. Nici nu ştiu de ce dracul mă mai strofoc! Te-am rugat frumos, băi dar te-am rugat frumos să vorbeşti că ştiu că ai mereu ceva de spus!” O Doamne, fix atunci când speram că a uitat de partea asta. „băi mă scutea pe mine de mai multe întrebări respectiv pe tine, dar a, am uitat, tu nu prea dai explicaţii. Tu o ţii mereu pe probleme politice, îţi explici munca şi alte prostii, dar cine dracul dă explicaţiile când eşti neclar? Eu! Unde naiba te duci?”
„La bar!”
„Da, logic! Cum de nu mi-a trecut prin cap?”
„Iubit-o, relaxează-te, bea un Martini, o Vodka, daă-ţi jos rochia aia and: GO SHAGG! Eu m-am săturat!”
„Aha. Lasă-mă cu englezismele astea, tinere! Asta crezi tu că e problema mea, sexul?”
„Nu cred, ci ştiu asta!”
„Bine, poate e, dar asta nu înseamnă că tu trebuie să fii atât de dobitoc cu toată lumea!”
Mă întorc puţin uimit şi îmi dau ochelarii de pe ochi. „ai cedat prea uşor la apropourile cu lipsa de sex. Ai luat ceva? Nu îţi stă în fire!” zâmbeşte simpatic şi continuă cu jumătate de gură „ ai putea să scoţi două cuvinte mai mult, să zâmbeşti ceva mai mult. Doamne, ai putea fi un om ca toţi oamenii dacă te-ai strădui!”
Îmi reiau zâmbăreţ drumul spre BAR, îmi pun ochelarii la locul lor pe ochi şi continui pe un ton apăsat” Primul lucru: chestia asta cu Dumnezeu draga mea Grette e un pic ciudată, adică nu sunt obişnuit să mi se spună aşa decât în pat, dar ca şi la faza cu pământul şi spiritul meu inovator, poţi să-mi spui aşa, dar să ştii ca nu e musai. Al doilea lucru: deci băţul pe care l-ai avut înfipt în fund de azi dimineaţă destinat să mă frece pe mine la ouă e acolo datorită faptului că iubita şi preţioasa ta Alex a plecat înapoi în Londra! Al treilea lucru: Chiar îmi place când îmi spui Dumnezeu. Fă-o mai des!” când termin asta de spus sunt deja instalat comod pe unul dintre scaunele rotative comode de la bar, iar Grette se conformează.
„Ba nu e din cauza asta! Domne, ce dobitoc eşti! Bine, poate e din cauza asta, dar asta nu înseamnă ca nu eşti dobitoc şi că nu ştii să îndrugi două cuvinte. Îţi dai aere în scris dar …off…mai are sens sa spun asta odată?”
„Exact cum spuneam, Alex Londra, iar tu frecat pe mine la cap. Grozav! Un Jack Daniles Black Label şi un Dry Martini!”
„Mulţumesc!”
„Orice de la Dumnezeu scumpo!”
Barmanul onorează comanda deosebit de repede. Grette soarbe din băutura ei cu o sete adorabilă. „ţi-am spus!” îngân eu printre paharul de whiskey, ochelarii pe care tot mi-i ridic pe frunte cu un deget şi şerveţelul căruia îi tot dau foc.
Îi aprind o ţigară şi i-o înmănez „Mda dragule, gata pe seara asta nu te mai contrazic” iz bucnim amândoi în râs!
„Auzi?” mă întreabă Grette închizându-şi ochii şi începând uşor să-şi mişte trupul.
Muzica a trecut de la playlistul de pe calculator la orchestra invitată de galerie şi cântă ceva Dave Brubeck Quartet, aş recunoaşte oriunde şi oricând pianul numai că nu desluşesc piesa. Grette ştie sigur, dar probabil nu ţin musai să îi aflu denumirea, anonimă parcă sună mai bine.
„Dansaţi monsieur?” mă întreabă Grette ridicând galantă din sprâncene, cu mâna întinsă, stând în picioare în faţa mea.
„Nu cred!”
„O, haideţi monsieur! Dacă dansaţi, în seara asta uit de Londra şi rochia zboară!”
„Atunci…” spun suflând tot fumul pe nări şi înghiţind whiskey-ul în sec „sper că ţii pasul pe un
„Take Five”!”