că tot nu ţi-am mai scris de ceva timp!

Poate uneori scriu doar pentru că ştiu că ai să citeşti tu şi sincer, îmi cer scuze că îţi scriu numai când mă pocneşte inspiraţia în moalele capului, dar de multe ori nici nu meriţi. Şi dacă ai impresia că acesta e un mod subtil de a-ţi mai spune ce am mai făcut în ultima vreme te înşeli. Acesta este un mod de a mai scrie eu ceva aşa, de dragul de a scrie, dar nici într-un caz nu scriu pentru tine scumpo. Râd mereu de unul singur când îmi amintesc cum îţi imaginai şi aveai speranţe mari că voi scrie o carte despre tine, dar sincer acum scumpo; ce e aşa de scris? Adică…uite: la început erai foarte interesantă şi cu toate astea nu am putut să storc mai mult de 2-3 pagini pe parcursul siropoşeniei dintre noi doi, darămite o carte.

Singurele momente pe care le aloc pentru ceea ce nu ştiu dacă pot numi „amintirea ta” sunt atunci când fumez şi mă uit la tavan şi din când în când scrumez pur întâmplător pe ceea ce par a fi nişte foi cu textele tale autobigrafice. Cu alte cuvinte: Mă scrumez pe viaţa ta!
Ai prins poanta sper!

În rest, viaţa mea trece, se termină cu fiecare minut şi am acceptat că nu pot face nimic în privinţa asta. M-am luat după ideile tale tâmpite de a opri timpul numai pentru noi şi uite ce am ajuns, un plictisit şi jumătate, un iubitor de canapea şi de romane scurte şi amuzante. Altora le-ai frânt inima, ţie virginitatea, iar mie entuziasmul. Ce mai e de făcut, decât să coasem ce se mai poate coase, iar primele două… cam imposibil de cusut dacă mă întrebi pe mine, iar despre entuziasmul meu… ştii tu cum e: în tărâmul orbilor cel cu un singur ochi face legea, sau poate nu ştii. Aşa e şi pe aici, în tărâmul celor imposibile de cusut, cele ce se pot coase măcar provizoriu fac legea şi tu nu poţi face nimic să opreşti asta.

Acum să nu crezi că toată treaba asta e un atac la virginitatea ta de mult pierdută… o Drace, sper să nu crezi asta! Nu nu! Adică eu încerc să fac o paralelă sau aşa ceva, între lucrurile care ne-au mai rămas în comun. De exemplu virginitatea ta a fost făcută terci tare devreme la fel ca şi entuziasmul meu, iar dacă vrei sinceritate maximă din partea mea, uite-o: eu sunt mai depravat ca tine, mi-am pierdut entuziasmul mai de vreme decât ţi-ai pierdut tu virginitatea, iar asta ar trebui să te facă să te simţi superioară. Hmm…ceva îmi spune că fac prost când compar chestiile astea două. Ok, îmi cer scuze. Am greşit. Retrag ce am spus. Tot tu eşti mai depravată ca mine!

Mi-e dor să ne certăm şi să ne contrazicem şi să ne certăm iar şi iar şi iar. Mi-e tare dor de nervi futuţi după/pe mofturile tale. Mi-e dor să-ţi spun că eşti ca un fel de femeie de consum a Romei antice, care trece prin toată „sabia” şi prin tot „focul” care îi iese în cale…ei? Uite ce frumos am spus-o!

Grette

Când îmi aprind o ţigară în mijlocul mulţimii parfumate şi ferchezuite din galerie,lumea începe să comenteze „Băi da ăsta ce face? Nu se fumează înăuntru!”, dar nimeni nu vine să mi-o spună în faţă aşadar trag concluzia ca nu îi deranjează cu adevărat mica mea spargere de regulament interior. Mulţimea asta e clasificată şi pusă atent pe registre şi secţiuni. Sunt doamnele din înalta societate sărite leit din schiţele lui Caragiale, doamne pe care eu nu le suport în nici un fel, clasificate după marca înregistrată a casei de modă care a scos rochia, pantofii, ciorapii, pălăria, cămăşile, fustele sau accesoriile. Mai sunt domnii de acelaşi rang „nobil” cu aceleaşi pretenţii şi aşezaţi pompos pe aceleaşi categorii (ace de cravată, cravate, butoni, cămăşi, sacouri, pantaloni) şi puţin înspre geamul gigant din est câţiva tineri critici literari şi pictori îmbrăcaţi neglijent, cu freze ciufulite şi tenişi, cam ăia cu care beau eu şi mă cert de obicei. A, şi să nu uit de domnişoarele cu sânge „albastru” care merg pe aceleaşi tendinţe false ca şi doamnele, numai ca ele vorbesc ceva mai tare, râd mai zgomots şi mai mult de jumătate dintre ele caută pe aici pe cineva cu care să se culce în seara asta.

Mă învârt ca un imatur şi un needucat (mormăie ferchezuitele de prin apropiere)
în fotoliul rotativ în forma de ou situat în încăperea albă cu televizoare. Norocul meu că e o expoziţie de artă contemporană, modernă şi pe alocuri de tot rahatul şi netalentul. Televizoarele redau toate aceleaşi imagini din filme vechi, reportaje de ştiri vechi, clasica imagine a ciupercii nucleare şi tot felul de alte chestii alb-negru, artistul a vrut sa redea aici manipularea în masă a maselor. Eu aş fi optat pentru o tipă îmbrăctă în latex negru cu un fluier şi un bici, cred că ar manipula de la sugar la muribund mult mai bine, dar ăsta sunt doar eu şi acum simt că ameţesc. Şi mai bine e că şi muzica e destul de bună, iar când vine în playlist o melodie anume mă gândesc la tot felul de chestii. Trag fum adânc în piept şi mai lovesc o dată podeaua cu piciorul dozându-mă astfel cu încă o tură de fotoliu. Cuget că momentele pasionale,tandre şi artistice din timpul unui preludiu ar trebui trăite doar cu tipele care merită pe deplin, sau măcar cu alea mai drăguţe şi stilate apoi mă uit prin preajmă peste rama groasă a ochelarilor de soare… nici una care să merite. Dacă vroiam foto modele care se dezbracă din prima ca tu să le pozezi, pictezi sau să le-o tragi mă duceam la balul caritabil.

În următoarea încăpere e şi mai multă lume, iar în mijloc tronează o masă rotundă de sticlă de sub care iese o lumină la fel de albă ca şi cea din camera cu fotoliul confortabil şi televizoare. Pe masă sunt întinse sute de pastile de toate tipurile,mărimile, formele şi culorile. Aici artistul a vrut să redea cultura drogului şi accesibilitatea acestuia şi dacă nu mă crezi uită-te în jur, practic oricine poate să se servească frumuşel cu pumnul de pe masa, ceea ce eu tocmai fac în combinaţie cu un pahar mare de şampanie. „Uita-te la acesta, nu are pic de stil! Cum bea dintr-un gât şampanie aşa fină şi cum…” domnişoarei roşcate înfipt în pantofi Prada nu îi convine ceea ce vede şi probabil da, e destul de needucat să te serveşti din opera unui artist ca să-ţi satisfaci tu nevoile ciudate şi să mai şi epuizezi un rahat de şampanie fără gust. Pastilele îmi plesnesc între dinţi şi apoi încep încet să halucinez, dar pentru prea puţin timp dându-mi seama după o perioadă că numai sunetul e distorsionat şi nu şi imaginea. „ Taci că e unul dintre expozanţi, e ăla care a făcut panourile alea uriaşe cu colaje şi tot felul de chestii cu fotomodele slabe şi contorsionate!” mda… acolo artistul a vrut să facă o oarecare aluzie la anorexia şi scârboşenia fizică şi psihică a mai tuturor fotomodelelor, dar nefiind pusă lângă masa asta minunată cu pastile nu face nici doi bani.

Când Grette mă trage zmuncit de mâneca cămăşii şi îmi şopteşte că trebuie să vorbesc alături de ceilalţi în câteva minute. Halucinez din nou, dar pentru prea puţin timp până când îmi dau seama că sânii ei albi sunt mari, fermi şi sar din decolteul rochiei şi în realitate, nu e doar în capul meu. Aceasta nu este o halucinaţie. Uite, una care merge de minune pentru un preludiu siropos şi pasional, păcat că-i pe invers şi pe de asupra şi cea mai bună prietenă a mea.

„Hai, treci în faţă la grămadă şi de data asta nu te sfii să scoţi mai mult de un simplu mulţumesc!”

Închid ochii pentru moment şi mă bucur de liniştea omogenă ce umple fracţiunile de secundă în care nimeni nu vorbeşte, fracţiunile în care nimeni chiar nu spune nimic, una câte una apoi ultima durează mai mult, se transformă în secunde apoi în minute. Expozanţii şi criticii se foiesc în partea din faţă a sălii căutând fiecare un loc prefect în care să iasă în fotografii cât mai bine şi mai monumental. Pentru câteva secunde sunt cuprins de spaimă, urăsc să vorbesc la evenimente de turmă şi totuşi cum spune Greg „ Evenimentele astea de turmă te fac cunoscut şi iţi întăresc numele.”… mda, presupun că are dreptate. Grette îmi face vânt în spaţiul de
pardoseala albă ce s-a format între mulţimea de invitaţi şi artişti apoi îmi face semn să înaintez.

Stau în faţă, mai înspre dreapta, în locul meu glorios de tras în poză, numai că eu nu încerc nici să zâmbesc şi nici să arăt mai înalt sau misterios, eu am vaga impresie că dorm tun şi am impresia că asta şuşotesc şi ăia de se uită insistent la mine. Oricum toată parada asta se v-a termina ca un carnaval ieftin cu fete bete, confetti prin cap şi glume proaste.

Criticii vorbesc unul după altul mult prea repede şi prost ca să pot măcar să-mi fac o părere rezonabilă despre ideile şi comentariile lor. Halucinez ca un cal pe tranchilizante şi mă întreb cine dracu i-a chemat pe ăştia aici, halucinez al naibii de tare şi ce e mai oribil e că halucinaţiile nu au pic de legătură cu pastilele false de mai de vreme ci cu nesomnul din ultima vreme, iar când insomniile duc la un efect euforic şi în cele din urmă la halucinaţii, poate părea bine şi plăcut, dar nu e. Primul pas în orice fel de terapie e să recunoşti ca ai o problemă, iar eu chiar am una, ba chiar mai multe şi lista începe de la insomnii, dependenţă de cafeină, exces de nicotină şi se termină la doamna trecută de 80 de ani din primul rând cu turban pe cap din piele de pisică sau maimuţă sau ce Dumnezeu o fi ăla. Un ghiont îmi semnalează că e rândul meu. Grozav, calc înspre microfon cu paşi moderaţi şi danful de apă de colonie a câtorva domni îmi face rău fizic şi psihic. Microfonul îmi tronează uriaş în faţa gurii. Măruntaiele creierului meu împreună cu ceea ce probabil se numeşte conştiinţă se luptă cu egoul meu şi încearcă din răsputeri să nu o dezamăgească pe Grette, dar egoul meu învinge.

„Ăăă…vă mulţumesc că aţi venit!” trag un fum scurt din ţigară şi o observ pe Grette cum îşi ţine răsuflarea, iar ochii îi sunt boldiţi înspre mine, demascând astfel mari aşteptări.

„Aveţi grijă cât beţi şi sper să înţelegeţi ceva din ce e pe aici. Ne vedem la o ţigară!” şi arăt mecanic cu braţul uşor ridicat ţigara ce îmi fumegă între degete. Mulţimea bufneşte în râsete scurte şi chicoteli. Mă întorc pe călcâie şi mă fac nevăzut în căutarea băii. Din spate îl aud pe Domnul Victor, pictorul impresionist, spunând respectuos în microfon: „ Scurt ca întotdeauna!” în timp ce mulţimea aplaudă. De ce sa vorbesc când dracu ştie că nu am nimic de spus? Tot ce văd acum sunt domnişoare sau mai puţin domnişoare conturate perfect în rochii mişto, iar tot ce îmi trece prin cap sunt modalităţile prin care aş putea scoate sau rupe vre-o câteva din ele… era şi replica aia tâmpită „Îmi place rochia ta! Ar arăta perfect pe podeaua din dormitorul meu!” Grette spunea asta de obicei cu un glas răguşit şi bărbătesc. Bliţuri îmi jupoaie ochii de vii, iar singurul lucru la care mă pot gândi acum e faptul că vreau să gătesc singur, pe jumătate gol, ochiuri cu şuncă şi caşcaval în bucătăria mea mică. Urăsc serile astea, uneori le iubesc, dar acum chiar le urăsc!

Bliţuri îmi pufnesc în cur şi în ochi.”Vrei să-mi semnezi şi mie cartea te rog?” mă întreabă zâmbăreaţă de puştoaică blondă „Mda!” de fapt aş semna-o din cap până în picioare şi în special între picioare. Da, o să fac asta numaidecât! „Mulţumesc!” şi ochii conturaţi cu tuş îi ies din orbite când o întreb „Numele?” apoi se bâlbâie…”ăăă, numele meu?” „Da păpuşă, al tău. Ai un nume nu?” o privesc cu coada ochiului prin lentilele negre şi scrumez pasiv pe podeaua albă ca laptele în timp ce buzele ei roşii se cască într-o expresie de uimire. Grozave buze! Mâzgălesc ceva, îi înmânez cartea înapoi şi plec. „Hei, dar nu mă numesc Alice!” „Dacă spun eu că te numesc Alice atunci aşa te numeşti!” puştoaica roşeşte şi îngână un „Da!”. Mă întorc şi dau nas în nas cu Grette, pare furioasă, dar pentru moment pare să o preocupe ceea ce tocmai a văzut.

„Aroganţa ta nu are limite!”

„Hei, puştoaica a ezitat când am întrebat-o de numele ei, probabil din motive personale aşa că i-am dat eu unul drăguţ.” îmi aprind o nouă ţigară şi continui plin de interes „ să spună mulţumesc că nu i-am dat un nume comun sau stupid!”

„Da, ar trebui cu toţii să-ţi mulţumim că pământul e rotund şi nu plat datorită ţie!” tonul ei devine grav şi plin de nervi, păşesc pe lângă ea având în cap un lucru numit BAR. Continui în timp ce Grette mă urmează şi nu ştiu dacă tonul ei mă face să mă simt vinovat sau e doar sunetul pocnit pe care îl scot tocurile ei.

„Eh iubito, nu e nevoie, dar dacă tu şi restul rasei umane ţineţi îneapărat, atunci, fie!”

„Cum spuneam, nu are limite. Nici nu ştiu de ce dracul mă mai strofoc! Te-am rugat frumos, băi dar te-am rugat frumos să vorbeşti că ştiu că ai mereu ceva de spus!” O Doamne, fix atunci când speram că a uitat de partea asta. „băi mă scutea pe mine de mai multe întrebări respectiv pe tine, dar a, am uitat, tu nu prea dai explicaţii. Tu o ţii mereu pe probleme politice, îţi explici munca şi alte prostii, dar cine dracul dă explicaţiile când eşti neclar? Eu! Unde naiba te duci?”

„La bar!”

„Da, logic! Cum de nu mi-a trecut prin cap?”

„Iubit-o, relaxează-te, bea un Martini, o Vodka, daă-ţi jos rochia aia and: GO SHAGG! Eu m-am săturat!”

„Aha. Lasă-mă cu englezismele astea, tinere! Asta crezi tu că e problema mea, sexul?”

„Nu cred, ci ştiu asta!”

„Bine, poate e, dar asta nu înseamnă că tu trebuie să fii atât de dobitoc cu toată lumea!”

Mă întorc puţin uimit şi îmi dau ochelarii de pe ochi. „ai cedat prea uşor la apropourile cu lipsa de sex. Ai luat ceva? Nu îţi stă în fire!” zâmbeşte simpatic şi continuă cu jumătate de gură „ ai putea să scoţi două cuvinte mai mult, să zâmbeşti ceva mai mult. Doamne, ai putea fi un om ca toţi oamenii dacă te-ai strădui!”

Îmi reiau zâmbăreţ drumul spre BAR, îmi pun ochelarii la locul lor pe ochi şi continui pe un ton apăsat” Primul lucru: chestia asta cu Dumnezeu draga mea Grette e un pic ciudată, adică nu sunt obişnuit să mi se spună aşa decât în pat, dar ca şi la faza cu pământul şi spiritul meu inovator, poţi să-mi spui aşa, dar să ştii ca nu e musai. Al doilea lucru: deci băţul pe care l-ai avut înfipt în fund de azi dimineaţă destinat să mă frece pe mine la ouă e acolo datorită faptului că iubita şi preţioasa ta Alex a plecat înapoi în Londra! Al treilea lucru: Chiar îmi place când îmi spui Dumnezeu. Fă-o mai des!” când termin asta de spus sunt deja instalat comod pe unul dintre scaunele rotative comode de la bar, iar Grette se conformează.

„Ba nu e din cauza asta! Domne, ce dobitoc eşti! Bine, poate e din cauza asta, dar asta nu înseamnă ca nu eşti dobitoc şi că nu ştii să îndrugi două cuvinte. Îţi dai aere în scris dar …off…mai are sens sa spun asta odată?”

„Exact cum spuneam, Alex Londra, iar tu frecat pe mine la cap. Grozav! Un Jack Daniles Black Label şi un Dry Martini!”

„Mulţumesc!”

„Orice de la Dumnezeu scumpo!”

Barmanul onorează comanda deosebit de repede. Grette soarbe din băutura ei cu o sete adorabilă. „ţi-am spus!” îngân eu printre paharul de whiskey, ochelarii pe care tot mi-i ridic pe frunte cu un deget şi şerveţelul căruia îi tot dau foc.

Îi aprind o ţigară şi i-o înmănez „Mda dragule, gata pe seara asta nu te mai contrazic” iz bucnim amândoi în râs!

„Auzi?” mă întreabă Grette închizându-şi ochii şi începând uşor să-şi mişte trupul.
Muzica a trecut de la playlistul de pe calculator la orchestra invitată de galerie şi cântă ceva Dave Brubeck Quartet, aş recunoaşte oriunde şi oricând pianul numai că nu desluşesc piesa. Grette ştie sigur, dar probabil nu ţin musai să îi aflu denumirea, anonimă parcă sună mai bine.

„Dansaţi monsieur?” mă întreabă Grette ridicând galantă din sprâncene, cu mâna întinsă, stând în picioare în faţa mea.

„Nu cred!”

„O, haideţi monsieur! Dacă dansaţi, în seara asta uit de Londra şi rochia zboară!”

„Atunci…” spun suflând tot fumul pe nări şi înghiţind whiskey-ul în sec „sper că ţii pasul pe un
„Take Five”!”

Fără cer albastru de acum încolo!

În dimineaţa asta ne-am trezit împreună pentru ultima dată. Ne-am bătut şi sărutat pe sub aşternuturi. Tu ştii că azi plec… tu ştii asta şi mă urăşti cel mai tare, dar nu acum, acum nu merită, va fi timp de ură şi ranchiună după ce mă car de tot din viaţa ta.

E începutul lunii decembrie şi în casă e la fel de a dracu de frig ca şi afară. Te îmbraci intr-un pulover pufos şi îmi cuprinzi bustul gol în timp ce eu încerc din răsputeri să trag pe mine o pereche de pantaloni. E plăcut, să ştii! Îmi ţii de cald şi mai şi miroşi grozav de bine, iar când dau să mă eliberez din strânsoarea ta, tu te împotriveşti. Mă săruţi pe ureche şi îmi şopteşti ceva în ruseşte, ceva ce ştii că nu pot înţelege, dar desluşesc totuşi destul de bine ultimele 4-5 cuvinte, cuvinte pe care nu le-am mai auzit de la tine în nici o limbă de poate prea mult timp. Mă las pe spate, iar tu te conformezi. Nu te-ai jucat de mult în părul meu, iar eu nu te-am mai privit de ceva timp din poziţia asta, în care te văd cu susul în jos şi ochii între deschişi.

Probabil de la radio se aude „Goin to Acapulco”, varianta aia de la Jim James & Calexico care îmi place mie mult. Te bufneşte un zâmbet şi în momentul acela îmi amintesc toate piesele noastre, tot soundtrackul scurt metrajului nostru şi mă gândesc că într-un fel sau altul asta e minunat, nu are cum sa nu fie. Îmi trag cămaşa aspră şifonată pe mine şi încerc să rezist senzaţiei de bruşte de frig pe care o simt în oase, dar tu faci din nou faza cu cuprinsul de piept. E a doua oară când mă încălzeşti în dimineaţa asta. Am putea spune ca e un record personal?

Apartamentul e mare şi nemobilat aşa cum ne-am dorit odată împreună. Viaţa în el e aproape perfectă chiar dacă a fost menită sa fie scurtă şi să ţină câteva ultime zile petrecute împreună. Avem o saltea mare în living şi un şemineu pe care nu îl folosim, o noptieră pe care scriu eu, o masă pe care desenezi tu, nişte rafturi fără cărţi, câteva fotografii înrămate şi atârnate temporar în hol, ceva cafea în bucătărie, câteva mere în frigider, un fotoliu mare în care încăpem amândoi şi o chirie care sare prin tavan. Un loc pentru noi doi, provizoriu sau mai de grabă de unica folosinţă. Tot puţinul din noi pe care l-am adus aici cu noi spune că ne-am trăit aici ultimele dorinţe, ultima cină şi ultimul aşternut împărţit. Cred că am regăsit un răspuns universal, un fel de teorie învechită a fericirii… ştii tu, aia care spune cum că perfecţiunea sau fericirea nu ţin prea mult. „Fericirea nu ştii nici o dată când o ai, poţi doar să ţi-o aminteşti”, nu mai ştiu cine a spus asta, dar avea dreptate. Doar câteva zile de răsfăţ în ceea ce e viaţa pe care am fi putut să o avem împreună. Doar câteva zile înainte ca tu să-ţi vezi de viaţa ta şi eu de a mea. Sfârşitul acesta e cel mai frumos posibil, iar mie o să-mi fie dor de îmbrăţişările tale călduroase în puloverul acela al tău destrămat şi întins.

Stăm cu picioarele pe calorifer şi în fotoliul acesta încăpem amândoi. Bem cafea din ceşti mari şi ne holbăm în gol prin geamul uriaş. Suntem mai jos de nivelul pervazului la etajul 8 deci tot ce vedem în golul acesta e cerul alb şi plicticos al dimineţii de iarnă.. Îţi afunzi capul în umărul meu şi oftezi, realizezi că asta e ultima cafea pe care o bem împreună, ultima cafea înainte de drumurile separate pe care o să le apucăm fiecare. Lacrimile nu îşi au rostul, ar amărî doar gustul cafelei şi totuşi… ochii iţi sunt umezi. Îmi strângi mâna atât de tare încât îmi amorţeşte.
Iau o gură mare de cafea şi apoi mă uit în cană la zeama neagră. Am ajuns şi aici… tu pe cale să devii mamă şi în cele din urmă soţie, iar eu să îmi ţin cel mai dureros bilet de CFR în portofelul pe care l-am primit de la tine. Ne măsurăm ultimele clipe împreună în guri de cafea. Asta doare şi vibraţiile din corpul tău nu sunt nici semn că ai febră şi nici că plângi, ci că inima îţi pocneşte în sute de bucăţele. Ştiu asta pentru că… pentru că şi eu am aceeaşi problemă.

Nu îmi ceri să rămân pentru că ştii că nu are sens şi mai ales pentru că ştii că aş accepta. Abia acum mi-am dat seama de ce ai văzut în „Wuthering Heights” povestea noastră atât de limpede, numai ca eu nu te urăsc pentru ce s-a întâmplat, nu e loc de aşa ceva. Pot doar sa îmi doresc sa fi fost altfel, pot doar să mă sui în trenul acela şi să nu mă privesc înapoi.

Te joci cu picioarele tale peste ale mele. Îţi tragi nasul şi te ştergi la ochi oftând, mă cuprinzi de gât şi rămâi aşa,

- Ştii… noi doi suntem ceva anume… noi doi ne-am greşit generaţia, adică nu avem ce căuta in anii ăştia…mai de vreme ar fi fost mai frumos.

Da, presupun că aşa e. Poate în alt timp ar fi fost altfel. Ai dreptate şi totuşi nu avem de unde să ştim, ideea asta e totuşi ultima chestie care ne calmează şi dă speranţă. Ştii tu, un sfârşit nu e niciodată sfârşit pe bune dacă te gândeşti că în altă viaţă sau timp ar fi fost sau chiar va fi altfel. Ai pe calea asta impresia ca cineva, cumva o să-ţi mai ofere o şansă, poate una divină. Ai impresia şi speri că soarta va fi blândă cu tine până la urmă.
Dau să mai sorb un pic din ceaşcă, dar tu îmi astupi gura cănii cu palma chiar înainte sa o duc la buze.

- Te rog bea-o mai încet. Dacă timpul se scurge prin cana aia…ei bine nu vreau să se scurgă aşa repede.

- Mda, nici eu…

Nu ştiu dacă ai zâmbit şi apoi m-ai sărutat sau dacă m-ai sărutat mai întâi şi zâmbetul a venit apoi şi a fost înăbuşit de buzele mele. Copilăresc sentiment şi al naibii de puternic şi intens. Ştii…Chris Rea avea piesa aia cu „meet you at the blue cafe”, ei bine eu sper să ne reântâlnim aici cândva, să ne cunoaştem din nou şi să ne amintim cum stăteam acum, aici, pe fotoliul acesta care în câţiva ani va fi mâncat de rugină şi molii. Asta e încă una din iluziile care ne ajută să trecem peste „se termină acum” şi totuşi viitorul e încă atât de imprevizibil… numai dacă ni l-am fi putut scrie ş bate în cuie pe al nostru.

Acum radioul sună a Sinatra. Ar fi bine să-l închidem dacă vrem să mai putem asculta piesele acelea cândva.

Ştiu că nu o să mă conduci când plec. Aş fi un nemernic şi mai mare decât am fost vre-o dată faţă de tine ca să-ţi provoc acum atâta durere. Să ştii că motivul pentru care nu ţi-am spus unde plec e acela simplu şi de altfel ciudat că nici eu nu ştiu unde naiba plec. Plec pur şi simplu, fără identitate sau alte posesiuni inutile. Plec pentru că aici nu a mai rămas nimic pentru mine… cred că „vagabond” ar fi numele cel mai potrivit.

- Nu iţi este dor de casă?

- Dacă încerci să afli dacă mă duc acasă atunci să ştii că nu, nu mă duc acasă. Ştii, cineva a spus odată că acasă e acolo unde îţi este inima, acolo unde te simţi iubit… acum întrebare de baraj iubito: Unde crezi că e casa mea?

- În pădurile nesfârşite sau barurile cu jazz?

- Nu glumesc…

- Taci… e lângă mine, ştiu.

Şi pentru prima dată în 7 zile petrecute împreuna moment cu moment îţi întorci capul în altă parte. Ştiu că nu vrei să te văd că plângi şi ştiu că nu poţi să înţelegi de ce plec, dar am mai vorbit despre asta. A devenit complicat şi locul meu de lângă tine a fost spulberat şi din nou ştii de ce. Nu merită să plângi. Îţi întorc capul uşor şi iţi şterg ochii şi obrajii. Acum zâmbeşti şi mă priveşti în ochi aşa cum nu ai făcut-o nici o dată.

- O să poţi să mă ierţi? Adică… eu am dat-o în bară şi… şi îmi e atât de ruşine. O să mă ierţi? Zi?

- Cine ţi-a băgat în cap că sunt supărat? Şi de când un copil e o greşeală? S-a întâmplat, nu e
nimic de condamnat… Uite, sunt convins că o să fii o mamă minunată şi poate şi o soţie excelentă…deşi mi-aş fi dorit să fii toate astea lângă mine.

- Şi eu…

- Poftim?

- Taci că ai auzit foarte bine ce am spus. Acum nu te mai mişca că stau bine aşa.

Da, am auzit ce ai spus şi abia îmi ţin lacrimile în frâu. Abia mă abţin să mă duc la portofel şi sa rup biletul acela nenorocit., dar nu pot. Povestea asta nu se mai poate termina aşa. Ştii tu, puştiul de provenienţă joasă nu poate rămâne cu fata de viţă nobilă. Dragostea nu te părăseşte niciodată să ştii, dragostea nu moare ci noi.

- E vorba despre demnitatea ta? Spune-mi, orgoliu, egoism, ura ce e?

- Nu… nu are nici o legătura… cu demnitatea poţi trăi, dar nu o poţi lua cu tine nicăieri, sau să mori cu ea cum cred unii.

Mă laşi să-mi termin cafeaua după ceva timp. Fiecare secundă, minut, oră sună la fel, ca atunci când dinţii ating din greşeală buză de porţelan a ceştii scoţând un mic zgomot clănţănit. Fiecare moment trece cu fiecare sorbitură, iar când termin cafeaua tot mai sunt două ore până plec. Te uiţi la ceasul meu şi te ridici de lângă mine după atâtea ore în amorţeală. Te opreşti pe marginea fotoliului şi îţi îngropi faţa în mâini.

- O să fie dureros nu-i aşa?... chestia asta, cu despărţirea.

Îmi dau lacrimile şi buzele îmi tremură, dar le controlez pe amândouă înainte ca tu să te întorci şi să vezi asta. Mă ridic şi mă jur că o să mă ţin pe picioare orice ar fi…
- Nu, nu o sa fie! E ora patru, la şase fără douăzeci trebuie să fiu în gară. Mă duc în baie să fac un duş şi să mă bărbieresc.

Trag aer în piept şi mă străduiesc să nu mă pierd cu firea.

- Când ies din baie ar fi bine să fii plecată. Şi mă pornesc cu paşi rapizi lipsit de ţintă.

- P..poftim?

- Ţi-am spus că nu o să doară şi nu o să doară, crede-mă. E mai bine aşa. Şi fac un lucru oribil pe care cu greu îl suport şi te las acolo.

Îţi văd umbra trecând de câteva ori prin faţa uşii din sticlă mată de la baie, de 15 ori mai exact şi a 15a oară te opreşti preţ de câteva secunde. Vad cum îţi duci mâna la gură şi încerci de câteva ori să duci mâna cealaltă înspre clanţă. Ştiu că plângi şi asta fac şi eu, dar e o durere mică în comparaţie cu orice ce fel e adio lacrimogen şi tremurând din hol sau gară. Strâng marginea chiuvetei cu mâinile atât de tare încât am impresia ca o rup. Înghit în gol si cu greu ceea ce simt. Îmi întorc capul după câteva minute înapoi înspre uşă … la timp ca să vad proiecţia umbrei tale cum dispare.

Când ies din baie în tocul uşii mirosul tău persistă încă. Picioarele mi se înmoaie. Instinctiv te caut peste tot, dar nu eşti nicăieri. Nu ţi-am auzit paşii pe hol şi nici uşa când ai trântit-o. Urechile îmi ţiuie şi pieptul îmi arde îngrozitor. Nu va durea deloc, nu pentru tine. Foile tale şi hainele puţine nu mai sunt. Tot ceea mai e pe masa ta e o schiţă mare a unei rochii peste care e scris cu rujul tău roşu: „Ştiu că e cam devreme, dar… LA MULTI ANI!”

Rămân cu foaia în mâini pe scaunul de lângă masă. Când săruţi, bei sau mănânci rujul rămâne intact, nu se întinde, dar acum când lacrimile mele cad pe el curge asemenea rimelului prost.
Mi-ai zis doar „La mulţi ani!”, nu „pa” sau „ a fost frumos” sau oricare alt clişeu de despărţire. Nu, tu ai fost până în ultima clipă femeia pe care o iubesc aşa cum e ea. Tu ai fost….tu… La mulţi ani şi ţie!

Despre Dylan, eu şi alţi cumpliţi contemporani ai generaţiei maicămi’

Sunt urât acum de mulţi care m-au iubit odată şi iubit de mulţi ce mă urau atunci. Nimic nu mă poate să privesc în timp; în marşarier sau drept înainte. Multe amintiri îmi răzbat capul prin interior şi prin afară. Barba îmi creşte şi mă arăt ca un interbelic desfrânat şi nu ca de obicei ca un Bob Dylan creţ sau Hendrix drogat.

I-am zis mereu maicămii că astea îs alte vremuri, că nu mai e cum era, dar câte ştiu eu? Maicămea încă respiră aşadar uite că e încă vremea ei şi uite că parcă uneori suntem amândoi de-o seamă şi glumim în anecdote de prost gust şi ne luăm la rost cu „băi”, cu „tovarăşe”, cu replici din filme sau din teatru şi cântăm ca doi beţivani afoni când ne place o piesă anume. Alte vremuri pe naiba. „Vremurile se schimbă” Da băi, are Dylan un cântec cu titlul ăsta şi are şi el dreptate că doar e Dylan nu? Dar tu nu trebuie să fii mereu de acord cu el. Vremurile se schimbă? Poate! Oamenii? Pe naiba.

Momentele faine şi unice ţin puţin, cam cât o bătaie de ceas, cam cât are timp toată fiinţa ta să vibreze, să se supra încălzească şi să facă BUFF!!!, iar dacă eşti norocos iţi poţi privi ciuperca din nori de praf de sentimente şi smintiri ocupând tot universul. Se numeşte explozie nucleară în termeni obişnuiţi, dar e de fapt implozia sufletului ce devine din imaterial energie pura. O bombă nucleară cu ură ar fi mai păgubaşă decât una cu uraniu sau plutoniu. Partea tristă după toată chestia asta e ca rămâi numai cu reziduri care îi iradiază pe cei din jur, iar dacă nu ai apucat să-ţi vezi ciuperca ai pierdut partea cea mai tare.

În momentele unice mâna ta e cea mai mână din lume, iar pe moaca ta scrie haiku de sus până jos şi de la dreapta înspre stânga sau invers. Fie că ţii mâna strânsă în buzunarul de fâş transpirat şi în ea sufoci mărunţişul rece sau că ai fluturi veninoşi în stomac care îţi contractă muşchii abdominali eşti la fel de romantic ca şi toţi romanticii care au mai fost, iar în momentul acela ai da peste cap tot drumul până în patul tău toate femeile lumii: urâte, frumoase, grase, slabe, simple sau complicate.

Eu personal am înjunghiat la momentul meu adevărul în ochi şi am făcut oamenii să mă urască, să mă invidieze sau nu i-am făcut să simtă nimic. Nu e uşor să te îndrăgosteşti de cărţi, femei, teatru, actriţe tinere, literatură clasică sau contemporană, filme alb negru sau color, Audrey Hepburn dacă tot suntem aici, Eva Braun, Che Guevara, stilouri de lemn de modă veche, sacouri de modă veche şi de o tânără rusoaică complicată care seamănă cu Marilyn Monroe. Maicămea spunea că o să iasă o salată beof de tot rahatul şi cum mama are mereu dreptate, iar eu urăsc salata beof orice gust ar avea, sunt acum un bulimic incurabil pe fond sentimentalo-artistic. Îmi bag mana in gât până la cot ca să scot toate porcăriile pe care le-am înghiţit lacom fără să le gândesc implicit pe tânăra şturlubatică.

Dragostea nutrită pentru o singură femeie e o chestie pur superbă şi nobilă pe când dragostea nutrită pentru mai mult de cinci femei e o orgie psihică. Nu o să stau acum să întind filozofeli şi tot felu de cuci ca să explic cum putem iubi noi, bărbaţii, mai multe femei în acelaşi timp. Unu: nu am timp şi nici chef să îmi ocup cu astfel de chestiuni procentul de creier ce mi-a fost dat înspre gândire şi Doi: ..Bai una tot e unică, adicătelea nu are cum sa nu fie una unică, tre să fie una pentru care ai tu un sentiment mai cu moţ acolo fie ca e măta fie că e una de la televizor, fie că e iubita ta sau a altuia, fie ca e orice ar putea fi respectiva. Pe una tre s.o iubeşti mai altfel că altfel nu e dragoste de nici un fel.

Dylan mai spune că un poem e o persoana goală… Ei bine eu unul mă simt foarte bine îmbrăcat din toate punctele de vedere. Unii mă numesc poet, iar eu in feeria momentului mă abţin de la replici inteligente şi adânc în buzunarul pantalonilor le-am prezentat pe’ascunsa degetul ăla urât şi asta ca să-mi amintesc mie că nu sunt ce vor alţii să fiu. Sună frumuşel treaba asta cu „poetu’ ” numai ca: „poet e cel care nu se va numi pe sine astfel” şi atât.

Tot maicămea e aia care m-a învăţat că o să mănânci şi funia laţului de spânzurătoare dacă nu o să fii ce vor ei, ei fiind toţi cei care nu te includ pe tine, implicit maicăta şi implicit tu. Derutant, ştiu! Dar după ceva timp chiar ajunge să prindă sens. Problema cu ei e că dacă o dai in bară o să iţi organizeze o execuţie publică destul de frumuşică la care o să-şi cumpere bilete toţi. Să nu crezi niciodată chestia cu „nu te omoară nimeni dacă greşeşti!”, dacă asta nu se întâmplă când o dai în bară înseamnă că nu ai pus-o pe dea-ntregu, adică mai ai cale de scăpare. Cel mai aprig călău în schimb eşti tu însă-ţi. Tu te pedepseşti cum nu o poate face nimeni pentru că tu te poţi ataca in suflet şi în minte, acolo unde nu prea pot ajunge torţionarii obişnuiţi.

„Mereu cu demnitate” sau aşa ceva replica Gene Kelly prin Singin In The Rain. Maicăta, Gene Kelly, Allan Ginsberg sau Allan Poe sau mulţi alţii sunt cei mai buni diriginţi, profi, învăţători, psihologi, avocaţi sau mentori pe care îi poţi avea. Un film cu Astaire, Chaplin sau Bogart face cât o mie de seminare, examene sau teze, iar despre o carte bună nici nu se mai pune problema cam cât timp pierdut ar înlocui.

Poţi să călătoreşti mult, iar când nu ai destinaţie eşti cel mai fericit călător. Libertatea e complexă şi are multe aspecte…de fapt e foarte simplă. Pot răci gura şi ideile de pomană ore şi ore şi ore şi ore, iar asta ar însemna să fiu captiv într-o discuţie sau cugetare despre libertate. Ironic, ştiu!

„Nimeni nu e liber, până şi păsările sunt înlănţuite cerului.” Băi, adevărul de la mine n-o să-l auzi niciodată, dar fii atent aici: dacă ţi-a trecut prin cap să-l iei ca model pe Bob Dylan să-ţi iasă imediat la fel cum ţi-a intrat. Dylan vorbeşte numai prostii, iar dacă eşti îndeajuns de încuiat o să faci cum iţi spun eu dacă nu eşti… o să faci cum iţi trece prin cap şi Dylan o să rămână acolo unde trebe domle. „Oamenii de astăzi încă mai trăiesc din resturile vremurilor trecute. Încă le mai sunt pasate drept moştenire muzica şi concepţiile.” De aia nu e bun bai Dylan acesta, de aia nu sunt bun eu şi nici alţi „cumpliţi” sau „huligani”. De aia dacă tu bai nu te tunzi, votezi sau cumperi la comanda nu eşti bun de nici o culoare. Dar ştii ceva? „Nu e nimic mai stabil decât schimbarea!”
…Suntem roata de rezervă defectă de după marele roşu încoace şi asta nu se va schimba prea curând. N-o să ne repare nimeni dacă nu ne reparăm noi singuri băi nene.


„A hero is someone who understands the responsability that comes with his freedom!”
(tre să fii tâmpit să crezi că replica asta îi aparţine lui SpiderMan)

Din seria: "Mofturi d'ale lu' Valeria"

Problema cu tine Valeria e ca minti mai mult decat poti duce si singura chestie buna aici e ca minti ceva mai frumos decat restul fetelor de varsta ta si cu pretentiile tale. Problema cea mai tampita e ca eu nu mai mint, adica eu chiar nu mai pot sa mint. Stii filmele alea misto si vechi in care dupa cativa ani se reintalnesc el si cu ea si se saruta pasional si el o strange la piept; asa intr-un cadru specific filmelor vechi si povestea se termina cu bine. Asta nu e unul dintre filmele alea. Eu nu sunt Seba sau Marius sau mai stiu eu ce barbati zelosi, eu nu sunt dispus sa te iert si nu mai sunt dispus sa te iubesc. Corpul tau imi provoaca sila si buzele tale rujate asa gros si pasional cu rosu imi aduc aminte doar de o telenovela spaniola foarte foarte proasta. Nu mai vrea sa-ti aud vocea spunandu-mi ca spera ca sunt bine, nu a fost de ajuns si nici nu va fi. Ai nesimtirea sa arunci vina pe mine si sa imi spui ca nu am facut nimic, dar nici tu prefacut-o nu ai facut nimic, absolute nimic. Eu nu am putut si tu stii asta, dar tu ai fi putut, numai ca ai fost mult prea comoda. Nu imi mai spune ca iti pasa sau ca iti faci griji pentru mine si ca m-ai visat nasol nu stiu cat timp la rand si esti ingrijorata pentru mine. Nu vreau sa aud asta. Chiar daca o sa mor toti cei din jurul meu o sa aibe grija ca tu sa nu afli, oricum nu ti-a pasat niciodata prea mult si stii si tu cat de superficiala ai fost. Si da momentele tale de rabufnire si indragosteala au meritat, dar le-ai sufocat cand ai inceput sa fii Ivan Cel Groaznic si sa ai impresia ca ma calci in picioare. Ai facut-o la un moment dat si nu imi este rusine sa recunosc asta iubire, dar a fsot un timp scurt, iar eu mam ridicat si dupa aceea nu am mai simtit nimic.


Spuneam mai sus ca minti mult si da, lumea te crede. Dar cei care te cred pe tine puiule sunt pustanii aia mici si rasfatati care fug cand te uiti urat la ei si care plang cand le spui ca nu s-au imbracat bine azi. Cu aceasta ocazie tin sa te anunt ca nu sunt unul dintre ei la fel cum nu sunt nici Seba nici Marius nici Oaie nici mai stiu eu cine. N-am nimic cu baietii astia, s-au lasat si ei fraieriti de tine mult timp ca si alte persoane pe care le cunosc si atat. Ei nu au nimic rau, tu ai. Tu esti epidemia frumusica care pozeaza in fetita dulce sau in gagica deosebit de rea (cel putin asta se vrea a fi) si apoi cand trece la lucruri serios, dar se satura spune ups! de parca ar fi spart o vaza. Stiu ca o sa spui ca exact asa e si mai stiu ca o sa spui multe lucruri si o sa ma iei peste picior pentru ca asa esti tu si aici chiar o sa spui “pt ca sunt awy!”… iti dai seama ca asta e ultima ta aparare care merge tot la pustii aia mici si prosti…pentru ca daca o zici cuiva mai cu cap ti-o intoarce de nu stii cum te cheama. Asadar stiu deja pe din afara, tot ce o sa spui cand vezi postul asta, dar stii ce? MIE NU IMI MAI PASA! Vrei sa-ti demonstrez ca ai o viziune cu ochelari de cal? Un singur cuvant/nume am: MARIUS. Priveste in viitor mai departe de 3-4 ani si dupa mai vorbim.

Ne mai citim si criticam cu alta ocazie acum am rahaturi mai importante carora sa le accord atentie. Te pup puiule.

Despre Drama si primele momente

Îmi este groază să recunosc, dar pentru o perioadă am fost năpădit de teama că sufar de un anume blocaj, unul cunoscut si destul de întâlnit, cel al scrisului. Am ajuns după ceva vreme, mai exact astăzi, la concluzia că nu a fost un blocaj ci o lipsă de timp. Am muncit enorm de mult pentru a pune pe picioare atâtea lucruri încât mi-am pus singur in umbră maldărul de idei ce mi se adunau neîncetat undeva intr-un colţ de minte.

Munca a dat roade, iar eu m-am simţit cat se poate de împlinit chiar daca meritul si contribuţia sunt recunoscute de un număr prea restrâns de oameni. A fost frumos si încă este. Treaba nu e încă terminată căci e una din treburile acelea la care munceşti constant pentru timp îndelungat, practic nu termini niciodată. In acest caz se vrea a fi teatru, aşadar ajung sa scriu după “blocajul” meu sărat si de temut despre Drama Club a Colegiului Naţional A.T. Laurian alături de care am muncit la montarea in scena a doua spectacole pregătite pentru aniversarea de 150 de ani a liceului. “Statuile”: rezultatul unor sesiuni repetate de brain-storming si discuţii cu Alex (Alexandru Sârbu) si “Laurian-Laurian”: un musical in regia aceluiaşi domn care ne-a schimbat tot mersul si modul de a vedea piesa cu statuile, Alexandru Sârbu. Musicaulul este o punere in scena a câtorva piese din coloana sonora a probabil unuia dintre cele mai mari musicauluri de pe Brodway, “Chicago”, sub forma unei satire la adresa aşteptării finalizării corpului nou al Colegiului Naţional A.T. Laurian, care a durat cam 13 ani.

Pentru că nu-mi place să fac treabă de gazetărie şi să mă încurc în exemple, analize, recenzii şi impresii complicate o să vorbesc liber cum am făcut-o mereu despre cei din jurul meu atât cunoscuţi cât si necunoscuţi, despre situaţiile in care m-am aflat eu, despre “sistemul ticăloşit”(ca e la moda sa vorbim despre aşa ceva), multe alte rahaturi sau lucruri importante, părerile altora şi iată acum şi despre Drama Club.

Drama Club sau Drama e trupa de teatru a Laurianului, toată lumea ştie asta şi punct. Când intri ţi se spune că Drama e o trupă de prieteni, de teatru, privită bine de unii, rău de alţii.Unii vin aici pentru că nu au prieteni sau pentru că vor să-şi facă alţii noi, unii vin pentru a încerca ceva nou, unii pentru ca au urmărit Drama îndeaproape si vor din tot sufletul sa facă parte din ea, iar unii habar nu au de ce au venit, dar vor afla pe parcurs, iar asta e probabil unul dintre cele mai frumoase lucruri de prin zona Drama Club.

E ciudat cum tot apar oameni care ne schimbă în diferite moduri şi e şi mai ciudat când cineva simplu şi vag neobişnuit la prima vedere iţi schimbă concepte întregi, iţi răstoarnă imperii de raţiune şi te face să te simţi mic, dar unic. Daca pentru a-l înţelege pe Dante, Marx sau pe unchiul mamei mele(scriitor complicat de meserie, in zona crepusculara eminesciana) a trebuit sa mă îmbătrânesc forţat şi dureros, aici a trebuit să o iau de la zero, să îmi reamintesc cum să trăiesc, cum sa respir, ce înseamnă focul, apa, atenţia şi detaliile neînsemnate. De aici a venit o gura proaspătă de aer de care aveam o nevoie monumentala. De aici mă uit la lumea ce se întinde de la pereţii exteriori pana Dumnezeu ştie unde intr-un mod diferit. Celor care au văzut “Dead Poets Society” le pot spune ca m-am suit pe birou si da, lumea privita de aici e altfel. De aici plecam toţi înspre direcţii neclare si poate înfricoşătoare la fel cum plecăm din banca fiecărei clase de liceu, numai că de aici plecăm pur şi simplu altfel, poate mai împliniţi, poate mai compleţi sau poate puţin mai încrezători în noi înşine. Nu avem o grupa sangvină necunoscută, nu avem un suflet în plus, avem cu siguranţă tot atâtea vertebre şi acelaşi număr de cromozoni ca şi toţi ceilalţi şi mai mult ca sigur nu avem un creier în plus. Suntem pur si simplu altfel, gândim poate un pic mai mult şi ştim să vorbim oarecum mai elaborat si mai frumos decât prinţesa cu tocuri cui sau sex simbolul cu bani de la tata si ultimul tip de Mercedes.

M-am împrietenit cu Drama acum câteva luni, am petrecut ceva timp cu ei şi am fost primit ca membru cu foarte puţin timp in urmă, odată cu ceilalţi noi veniţi, deci sunt şi eu la rândul meu încă un bobocel în Sediul de la şcoala 5. Acestea sunt poate primele impresii, dar sunt cele care de obicei contează foarte mult si rămân întipărite în mine cu litere mari şi caligrafice, nu rămân încrustate în lemn şi nici cioplite în marmură, rămân unde timpul nu le poate altera, în biblioteca minţii acolo unde e inaugurată o noua secţie, secţia Drama, cu noi momente de pus pe suflet, cu împliniri, eşecuri si tot ce ne poate aduce un viitor cat de strălucit sau cat de întunecat.

"It's only after you've lost everything that you're free to do anything"

And you open the door and you step inside
We're inside our hearts
Now imagine your pain as a white ball of healing light
That's right, your pain
The pain itself is a white ball of healing light
I DON'T THINK SO!!!!

This is your life, good to the last drop
Doesn't get any better than this
This is your life and it's ending one minute at a time
This isn't a seminar, this isn't a weekend retreat
Where you are now you can't even imagine what the bottom will be like
Only after disaster can we be resurrected
It's only after you've lost everything that you're free to do anything
Nothing is static, everything is appaling, everything is falling apart
This is your life, doesn't get any better than this
This is your life and it and it's ending one-minute at a time

You are not a beautiful and unique snowflake
You are the same decaying organic matter as everything else
We are all part of the same compost heap
We are the all singing, all dancing, crap of the world
You are not your bank account
You are not the clothes you wear
You are not the contents of your wallet
You are not your bowel cancer
You are not your grande latte
You are not the car you drive
You are not your fucking khaki's
You have to give up, you have to give up
You have to realize that someday you will die
Until you know that, you are useless
I say let me never be complete
I say may I never be content
I say deliver me from Swedish furniture
I say deliver me from clever arts
I say deliver me from clear skin and perfect teeth
I say you have to give up
I say evolve, and let the chips fall where they may
This is your life

Doesn't get any better than this
This is your life and it and it's ending one-minute at a time
You have to give up

I WANT YOU TO HIT ME AS HARD AS YOU CAN
Welcome to Fight Club
If this is your first night, you have to fight

-Tyler Durden's speech-

Inspired from the motion picture "Fight Club" after a Chuc Palahniuk novel.

9mm

Ucideti somnul si da foc la tot ceea ce parea a fi real. Nu esti portofelul tau, nu esit facutra de la gaz, nici restantele din sesiuni sau corigentele anuale. Nu esti hainele pe care le porti si nu esti sloganele electorale de cacat care iti sunt turnate in cap cu palnia. Nu esti mare lucru, accepta asta. Intr-o buna zi o sa mori si o sa te faci gri-galbui si o sa devii reci ca gheata asadar nu, nu esti altfel. Esti treaz, treaz, treaz, treaz, treaz, treaz, treaz Nu uita asta, n-ai cum... acum trezeste-te... repeta ce am spus..

Acum imagineaza-ti ca lucrezi la magazinul din colt. Imagineaza-ti ca odata la doua zile ai o tura de noapte, una lunga. Esti vanzatorul din colt de care toti rad, tipul care probabil nu a terminat scoala si e un ratat cu diploma. O data la doua zile ai o tura de noapte infernala in care trebuie sa suporti n personaje care mai de care mai de rahat si mai enervante. Pustii din gasca care isi face veacul prin zona te tachineaza pana si in tura de zi; fura cand e schimbul tau ca sa iti futa tie salarul ala mic, arunca cu pietre in usi si geamuri noaptea, fac scandal si o data te-au si batut zdravan chiar in spatele tejghelei. E a mia tura de noapte de cand lucrezi aici si taranoii astia imputiti si jegosi au intrat in magazin si isi bat joc de tine. Te baga sit te scot si tie iti ajunge. Iti vine sa te pisi tu in freza lor pana sarurile urinii tale provoaca in contact cu gelul abundant aflat in par o reactie chimica care arde pana la os pielea scalpului si macina si primii milimetri de tesut alb-galbui chiar pana la maduva. Ti-a ajuns. Primul care sta in fata tejghelei si rade de tine isi scoate scula si incepe sa urineze pe tejghea si pe tine, ti-a luat-o inainte rahatul.

Nu reactionezi, nu zici nimic, fata ta are o expresie pasiva tampita, linia gurii se arcuieste intr-un zambet innocent, scoti pistolul de sub tejghea si ii zbori scula excrementului din fata ta si doua degete de la mana cu care si-o dirija. Secundarul ceasului de pe perete parcurge segmentul mic dintre doua liniute negre consumand o secunda din restul vietii tale, una dintre cele mai grozave. Dureaza cat un sunet de ticait si iti indrepti teava pistolului mai in sus si ii mai tragi una in cap. Il nimeresti in ochi, apoi apesi iar pe tragaci si il nimeresti in obraz, apoi intre ochi, apoi la 2 centimetri mai jos de celalat ochi si apoi ii faci flenduri buzele. Dintii au explodat sau mai degraba s-au pulverizat intr-un praf alb si mirosul aduce atat de placut cu mirosul lucrarii lasate de freza zbarnaitoare a unui stomatolog. Ai descarcat tot revolverul in moaca lui de pustan bine crescut si futangiu respectat. I-ai aratat tu lui si continui sa zambesti, pui revolverul pe tejghea in balta de urina, te uiti la meclele durilor care sunt acum speriati si cacati pe ei si ii intrebi “Pot sa va ajut cu ceva?”. Dispar toti in cateva secunde pe usa lasand in urma doar un sunet de clopotel.

In cateva minute o sa chemi politia si o sa te predai, iar ei o sa vada inregistrarile de pe camerele de supraveghere. Totul o sa fie ok pentru ca tu stii ca nu au cum sa te inchida. Nu o sa fii acuzat de nimic Astia intrecusera masura si tu te-ai temut pentru marfa din magazin si intr-un moment de derutare te-ai speriat si ai descarcat pistotul in capul aluia care te ameninta. Normal ca te-ai speriat si n-ai facut-o cu buna stiinta. Hai ca asta ii buna! Ce psihopat ar descarca un revolver in capul unui adolescent simpatic care a apucat-o pe drumuri gresite? Normal ca tu, dar ei nu or sa stie asta. Nu tu, tu esti practic nevinovat, nu ai stiut ce faci…ai avut doar un moment de pierdere. Ti-ai simtit mainile si genunchii moi, totul s-a scufundat in intuneric iar cand te-ai trezit pistolul era pe tejghea si in fata tejghelei proaspatul branzet gaurit ca la carte.

Acum spune ca dusul fierbinte si cafeaua din dimineata asta nu sunt bune deloc. Normal ca nu poti sa spui asta pentru ca sunt al naibii de bune, dar nu poti spune daca ai dormit sau nu. Nu-i asa? Hai, repeta ce am spus, defapt spunemi tu, ai dormit sau nu? Panicheaza-te sau ramai calm, deschide televizorul si asteapta sa te vezi la stiri. Nu fi paranoic, nu o sa patesti nimic, dar esti un dobitoc oricum. Daca tot ai facut-o, acum intreaba-te… “De ce dracul nu i-am impuscat pe toti?”

Doua Puncte

Regele Doua Puncte danseaza singur in seara asta. Ochii sai au coloarea arsa a whiskey-ului invechit si intre buzele rosii si crapate ii atarna o tigara subtire fara filtru care abia daca mai fumega. Cand se intoarce spre stanga scuipa scurt peste umar in directia opusa si isi taraste rapid si uscat doua degete peste cozorocul palarieii; sunetul aspru iti face pielea de gaina. Face piruiete scurte si neindemanatice. Isi aduce un picior in fata celuilalt, se intoarce iar, face un pas larg si gratios inainte si se poasteaza stalp. ISi pocneste palaria cu degetele si o salta pe marginea fruntii. Se misca usor in jos de la stanga inspre dreapta impingand incet aerul cu genunchii. Salta scurt si se da un pic in spate, se ridica, isi trage palaria inapoi pe ochi si cu o miscare brusca isi zmulge tigara dintre buze, isi arunca o mana in lateral dand drumul cu un gest larg si teatral tigarii, iar pe cealalta si-o adaposteste in buzunar.

Bate pasul pe loc si se onduleaza greoi deaspura gleznelor infipte in pantofii cu talpa metalica. Are sange in pantofi si scrum in buzunare. Danseaza ca pe cadavre si sticle sparte, iar talpa ii scrasneste de parca ar trece-o ascutit prin sare grunjuoasa. Pocneste si din degete si din umeri. Se comporta ca o coarda de contrabass si se onduleaza dupa praful si fibra stralucitoare de scticla ridicata in aer. Paseste prin norii grosi de fum cubanez si rochesterian. Nu se teme de nimic caci e inarmat cu o curea din piele maro si cu un ac de cravata aurit.

Nu a fost in Vietnam si nici la Verdon, dar stie trotuarele de dupa colt ca in palma si prefera pumnul strans si gol sticlei sparte intr-o incaierare; sau un pahar de borboun inchis la culoare impresarat cu carti in maneca si atuuri rulate imperfect in tabachera. Nu merge niciodata pana la capatul unui coridor fara o mana in buzunar si una la marginea sacoului. Nu deschide niciodata o usa fara sa-si pocneasca mai intai discret degetele de tocul usii. Are mersul lui drept, felul lui de a-si invarti umbrela cand pe o incheitura cand pe cealalta si merge in tot tot timpul la nici mai putin dar nici la mai mult de 1 metru distanta de orice zid. Sireturile lui nu se dezlega niciodata iar bretelele nu se desprind niciodata de bata pantalonilor. Swinghistii de pe Strada 16 si de pe Bulevardul Puccini se dau la o parte cand trece el si se infurie la culme cand tinerele lor domnisoare se topesc dupa el si ar fi gata sa-si rupa fustele si ciorapii in fata lui. Nu au nimic in comun cu stilul lui simplu-sofisticat de motan calit in cartierul ce se intinde de cealalta parte a podului. Nu indraznesc nici unul sa scoata cutitul la el si nici macar sa-i ceara tigari sau macar un foc. Nu indraznesc sa-l intrebe ora sau sa-i faca complimente.

Se plimba mereu dimineata devreme pe bulevardele mari la ora aia lipsite de suflare omeneasca, apoi isi croieste drum printre caramizi si mortar pana pe strazile laturarnice la tutungeria de la intersectia strazilor Allan cu Santa Clara. Isi cumpara tutun din cel mai bun si foite albe, uneroi maro sau crem, rareori negre. Isi face tigarile din mers si se opreste pentru a le potrivi atent si migalos in tabachera. Nimeni nu l-a vazut lucrand, dar are bani de tutun in fiecare dimineata si dupa amiaza, de un pranz generos la Ritz si de o cina lichida completa pe tot parcursul noptii urmarind jazz-bandul la Duke’s. Unii nu cred ca doarme si asta ar explica cum sta pana la ultimul biss al trupei si apoi se plimba atat de dimineata. Dar nu pare niciodata obosit.

Unii cred ca lucreaza pentru mafie, iar altii mai batrani spun ca insusi Capone ia taiat limba cu ani in urma. Asta ar cam explica tacera permanenta la care se rezuma mereu, dar barmanii afirma ca vorbeste si cuvintele rostite variaza in functie da cantitati, comenzi si branduri. Domnisoarele pot confirma acelasi lucru, intr-un mod mai timid, iar prostituatele stilate de pe aleea lui Flinch o spun fara retineri. Pustii cred ca ar fi el insusi vre-un locotenent bine pus sau vreun consiglieri, dar baietii lui Pagliaci care isi fac veacul pe la Becky’s dezmint acest lucru si spun ca ar fi curcan. Toata lumea spune cate ceva, iar el tace. Baietii lu Pagliaci nu au vorbit decat cu pumnul lui greu la Duke’s, iar conversatia nu sa terminat in favoarea lor. La fel au patit si baietii lui Billy si ai lui Goldberg, dar nici unul din baietii lui Earl. Nu-si aminteste nimeni defapt ca el sa fi avut vre-un conflict cu negrii, cel putin nu unul public. Se plimba pe acolo fara probleme, iar la Black Bell/ White Bell are rezervate mereu una dintre cele mai bune mese. Poate o fi lucrand pentru ei. Poate o fi sofer pentru vre-un mare de-al lor, dar nimeni nu l-a vazut conducand vreodata. Cine stie? Curcanii nu scuipa un cuvintel despre el si pana nu pocneste mutra vreunuia dintre ei la o incaierare nu-l intreaba nici daca e amabil sa dea o declaratie anonima. Ar putea fi curcan cum spun baietii lu Pagliaci, dar ia uscat si l-au sucat destul in bataie si i-a vizitat pe la sectie fortat de multe ori. N-are nimeni habar cine-i plateste cautiunea. Nimeni n-l intreaba. Politistii care au apucat sa traga in el spun ca tace pana si cand e depasit numeric si e pocnit repetat cu bastoanele peste cap. Cica se ridica, isi potriveste calm o tigara intre buzele pline de sange si intra singur in masina. Dar el nu are nici o cicatrice pe fata. Are prieteni la fel de misteriosi ca el pe care ii numeri pe 3 degete si ii vezi si mai rar decat pe el

Regele Doua puncte se misca mai greu decat ceilalti, cam cu doua trei ore mai incet. Nu are becuri in casa pentru ca numai jumatate din ora 12 de la amiaza si-o petrece acolo. Noaptea e pentru innoptat la Duke’s. E mai calm decat oricine si statura lui variaza intre greu si foarte greu. L-am observat indeajuns si l-am cunoscut de prea multe ori ca sa nu spun ca nu e altceva decat spiritual batran al orasului.

Suntem 3 la numar si ne numeri simplu pe3 degete, cu el suntem 4, dar nu o sa apuci niciodata sa ne numeri. Trecem ori neobservati ori iesim prea mult in evidenta si spunem un “amin!” ragusit si scuipat din gat cand ne rugam din picioare sa nu-l pocnim pana in pragul mortii pe pustanul teribilist care vorbeste prea mult. Swinghistii de pe strada 16 sau de pe Bulevardul Puccini nu au nimic in comun cu noi. Suntem 4 de toti si pe Doua Puncte il vezi cel mai des la Ritz, la Duke’s sau la Black Bells/White Bells. Pe noi ne vad cel mai des baietii lu Pagliaci sau baietii lu Goldberg, asta cand nu se descurca Doua Puncte de unul singurcu ei. Si nu ne uita niciodata baietii astia… dar niciodata. N-ai cum sa ne uiti si daca te uiti atent; n-ai cum sa nu ne observi.

Eu merg pe bicicleta

Cand te transformi din pusti intr-un pusti mai mare peste noapte si iti umpli viata cu lucruri ce iti par extraordinare si demne de amintit, poate si de facut un film sau scris o carte, iti dai seama ca adaugi un numar deloc insignifiant de persoane noi si pe alocuri interesante. Le descoperi des , aproape odata la doua zile cu o marja de eroare de doua trei ore. Le descoperi ca si cand ai citi o mie de carti bune pe banda rulanta, cate o mie de carti in fiecre secunda. Grozav nu? Si vrei mai mult si primesti mai mult, pana totul se reduce la dupa amiezi rupte din filme mute. La orice miscare a ta care te ilustreaza trecandu-ti mana prin par si oftand, schimba cadrul cu unul negru, decorat frumos cu marigini albe aritsitice si in mijloc cu replici pline de inteles, mari, scrise cu font alb si incadrate intre ghilimele: “Dar viata e atat de grea.” , “Si atunci se simti oboist…”,

“…dar spectacolul continua”.

Intr-una din dimineti te trezesti din neant si iti dai seama ca te plimbi pe o bicicleta, nu esti afara ci in sala de repetitii a trupei de teatru. Faci opturi si vorbesti de unul singur in timp ce tinerele domnisoare de pe margine te injura tot mai strident si mai invenitv cand de fiecare data, cand faci bucla mai mare a optului esti tot cu un centimetru mai aproape sa le calci pe picioarele lor fine si catifelate. Te-ar amuza la culme sa se intample toata treaba asta, dar esti totusi atent si te feresti sa le malaxezi carnea in papuci. Ce-i drept mahmureala e oribila la ora asta si mai ales cu o trezire asa in viteza si in curbe bruste calculate intr-o matematica stricta. Ii poti da astfel pana si un nume inteligent: “matematica mahmurelii”, “arta optului calculata in ceata” sau preferata mea : “nu-mi puneti fiola ca e opt la mie”.

Intr-una din dimineti mai mult ca sigur ca regreti ca te-ai trezit sau ca te-ai nascut cu boala asta spurcata a lu’ taicatu', dar nu regreti niciodata ca ai baut prea mult. De ce Dumnezeu ai face asta? Doar te-ai distrat de minune seara trecuta…mda, seara trecuta e seara trecuta insa acum e pauza publicitara, pana de curent, nu mai stii nici cum o cheama pe tipa aia buna din B la care ai vrea atata sa i-o tragi. A dracului treba, nu-ti poti aduce aminte nici cele mai elementare lucruri.

Oliver iti urla sa te duci in mata. Ai dat cu bicicleta peste el si acum tipa ca un disperat. In momentul asta ranjesti si iti pare rau ca nu te-ai gandit tu la faza cu izbitul inaintea bicicletei; l-ai fi izbit mult mai tare, ai fi avut grija sa ii intre una din coarnele bicicletei fix in gat, sa taca dracului. Pe asta nu l-a educat nimeni ca nu se tipa la oamenii mahmuri? Chiar vrea sa-i arzi una fix in dinti? Sau poate ar prefera sa faci un unu cu bicicleta dintr-un capat al salii fix pana in rinichii lui aia curati si atent ingrijiti cu suc proaspat de portocale in fiecare dimineata? Ii arunci o privire somnoroasa, dar plina de “pasiune” si va intelegeti dintr-atat. Bun baiat, tace acum. Nu lo fi invatat nimeni ca nu se tipa la oamenii mahmuri dar l-or fi batut destul baietii mai mari cand era mic ca sa intelega ca la privirle pline de “pasiune” iti pierzi cantecul de pasarica si te faci mic, cat un cacat de pasarica.

Cadrele se schimba si chiar si atunci cand stai jos sau cand te pisi ai impresia ca inca mai pedalezi. O sticla ti se sparge in cap in Berlin in mijlocul unei multimi, intr-o dimineata te trezesti dintr-o coma adanca mergand pe bicicleta intr-o sala mica in care nu esti tocmai singur, iar in alta dimneata cazi din pat intentionat pentru ca ai imprsia ca dormi pe un dinozaur. Si de la o vreme ajungi sa te intrebi… Esti tu nebun sau li se intampla si altora? Adica esti tu chiar singurul care isi face schiuri din propriile doage sau mai sunt si altii care isi fac poate snowboard? Intrebari dintre cele mai ciudate, dar tu le debitezi si esti mandru de ele ca un diabetic de glicemia lui perfecta. Cui ii pasa daca mai intai a fost oul sau gaina sau cui ii pasa daca exista Dumnezeu? Ai nevoie doar de o confirmare ca nu esti complet nebun. E doar o chestiune de timp pana afli daca exista Dumnezeu sau daca intrebarea aia cu oul si gaina nu-i cumva un banc bun de-al Lui la care rade numai El.